Despre ingeri...

         Despre ingeri, dar nu despre cei ai lui Plesu vreau sa va scriu azi..Nu.Azi am sa va vorbesc depre ingerii care vin pe pamant pentru ca noi sa-i intalnim, si intalnindu-i sa ne molipsim cu un pic de divin, cu un pic de sacru ,dar mai ales cu un pic de puritate.
       Si astfel am sa va povestesc despre ingeri-oameni, desii le-as putea spune si ingeri-copii.Ingeri cu chip de om ,cu nume de om, dar cu suflete atat de curate incat orice gand impur ai fi avut, in prezenta lor se stergea.Parea ca pana si Dumnezeu era mai aproape langa ei.
       Pe Madalina am intalnit-o prima oara acum 2 ani si jumatate,pe holul spitalului Coltea, la sectia de Hematologie.A fost prima imagine de care mi-a fost frica.Nu .Sa nu ma intelegeti gresit: nu era urata.Era insa tunsa periuta, cu fata umflata de la prednison, cu ochii mari si tristi ,si totusi vesela.De asta mi-era frica: de suferinta ascunsa sub masca veseliei, o veselie un pic fortata.
         Venisem cu bunica mea ,si ea suferinda de un cancer al sangelui, si faptul ca primul pacient care mi-a iesit in cale a fost Madalina m-a facut sa ma cutremur.
         Am aflat ulterior ca abia implinise 17 ani si statea in spital impreuna cu mama sa de aproape un an jumatate.Erau amandoua la capatul puterilor: ea suferind din dragoste(probabil prima ei dragoste) si mama ei,o femeie stravezie de slaba, cu ochii infundati in orbite, plina de griji .Se certau des in legatura cu prietenul Madalinei, un baiat sfrijit, care venea din cand in cand s-o vada, si cu care vorbea ore in sir la telefon.
          Luna de luna le-am intalnit la spital.Imi placea sa o rasfat pe Madalina, care-mi intrase in suflet.Ii duceam prajituri, i-am cumparat o pijama pe care o sorbea din ochi,etc.
          Primavara trecuta  mama ei parea resemnata, dar Madalina parea aceeasi.Medicul insa se stradiua sa-i faca dosarul pentru transplant.I-am promis ca o sa-i aduc prajituri dar am uitat.Nu mi-am facut prea multe griji.Am zis ca o sa-i aduc a doua zi. N-am mai gasit-o.Pentru ea nu a mai existat a doua zi. Am aflat ca lui Dumnezeu i-a fost prea dor de ea si a luat-o langa el sa-i tina de urat.
        Atunci am intalnit-o pe Mirela.Parea un copil de 15-16 ani.Am aflat ca era de-o seama cu mine.M-am atasat si de ea.Parea foarte singura.Chiar era.Nu avea pe nimeni in afara de o matusa.In schimb avea atatea visei: visa sa faca filologia, visa la o slujba ,vroia un iubit si-un copil.Imi placea s-o rasfat, sa-i fac surprize de care se chinuia sa se bucure.Intr-o zi am plecat de la spital la ora15 si la ora 18, cand am sunat-o, nu mai era.Nu mi-a venit sa cred.Eram socata.O lasasem plimbandu-se prin salon si facand planuri cu o alta fata.Si dintr-o data n-a mai fost.Am plans ca un copil,in hohote, cu ciuda.Parea ca Dumnezeu se joaca cu mine.
      Si Gratiela(23 ani), pentru care ma rog ca Dumnezeu sa faca o minune si sa n-o ia de langa baietelul ei de 1 an si 6 luni si de langa sotul ei care este trup si suflet langa ea.
      Si Monica, care are 24 de ani si 2 copii acasa, undeva la tara .Care nu intelege cat de grava este boala ei si care vrea repede acasa.
      Si despre atatia altii ,ale caror nume nu le cunosc, dar cu care inca ma mai intalnesc pe holul spitalului Coltea.
      Vreau doar atat sa va spun: pentru mine ati fost cea mai importanta lectie de viata, datorita voua eu stiu sa pretuiesc fiecare minut, datorita voua ma bucur pentru fiecare lucru marunt .
Datorita voua viata mea are acum valoare.