Despre educatia in scoala romaneasca sau ce fel de generatie ne urmeaza

M-am saturat sa-mi vad copilul cum sufera.M-am saturat s-o vad ca refuza sa inteleaga societatea in care traieste.Aproape in fiecare zi vine destul de dezamagita de la scoala. Zi de zi acelasi refren"mami nu e drept.Am fost mai buna si am luat nota mai mica decat x,y,z..."Am incercat(proasta idee) s-o fac sa inteleaga ca profesorii sunt subiectivi, ca pot avea zile proaste, ca sunt mai exigenti, ca poate nu se autoevalueaza ea suficient,etc,etc.
Zilele trecute a venit cu teza la matematica acasa sa o semnez.Era impecabila.Nota insa nu era asa:9.30.Am avut impresia ca nu vad bine.Am intrebat-o daca i-a aratat profesoarei teza din nou poate gresise.Nu.Nu era nici o greseala,i-a spus."Atat meriti"i-a spus.
Deja imi venea sa urlu.Sunt la randul meu profesor.Este insa inadmisibil ce se intampla.Si mai avem pretentia ca elevii sa ne respecte.Si sa ne priveasca ca pe niste modele.Modelele lor insa ii invata ca albul e negru,ca nu conteaza cat de mult inveti, ca uneori nu meriti(daca nu faci meditatii cu profesoara de la clasa).
Si-atunci ma intreb retoric:daca ii invatam de mici cu coruptia, cu neincrederea, cu mita ce fel de generatie vom creste?Cati vor devenii oameni?
Si ce sa-i spun Mariei?Ca mama si tata traiesc altfel?Ca noi avem principii?Ca nu putem sa facem compromisuri pentru ca noi vrem o cultura solida pentru ea si nu note mari?Chiar daca notele conteaza in alegerea unui liceu bun?Si cum sa o conving?Si ce educatie ii dau daca ii spun ca asta e tara in care traim?Daca peste cativa ani isi va uri originea?Daca si lor(generatiilor viitoare) le va fii rusine ca traiesc in Romania?

Pe culmile disperarii.A cata parte?

Ma uit cu surprindere in jurul meu si vad doar disperare.Niciodata nu am simtit in jurul meu atata renuntare, atata descurajare, atatea deceptii.Tot mai multi renunta la omenie, la iertare, la bucurie si pune in loc pesimism.Tone de pesimism.Nici nu mai stiu de cand nu am mai vazut un om razand cu pofta.Nici nu mai stiu de cand nu am mai urmarit o emisiune buna(excluzand una singura care-i destul de rara).Ma intreb oare unde a disparut ambitia, incapatanarea, vointa de a dovedi ca suntem oameni si ca tot ce se intampla in jurul nostru noi plasmuim si ca realitatea este a noastra si este asa cum noi o facem.
Cred cu certitudine ca cel care ne-a creat a fost bun cu noi si refuz sa concep ca suntem doar papusi in mainile sortii.
Asta oare n-ar trebui macar sa ne puna pe ganduri?Pentru ca asa incepe totul.O realitate este mai intai gandita si gandind-o o facem sa devina adevar...